«Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu...» — Apocalipsa 3.8

Bun-venit la GBV România

Acest site are ca scop vestirea evangheliei şi a adevărului creştin potrivit cu Biblia (Sfânta Scriptură).

Ne propunem:

  • să dăm un acces liber şi comod la citirea Cuvântului lui Dumnezeu
    (Biblia sau Sfânta Scriptură, care conţine Vechiul şi Noul Testament)
  • să ajutăm pe cititor să descopere calea mântuirii sufletului său
  • să prezentăm elementele esenţiale ale adevărului creştin potrivit Scripturii
  • să ajutăm pe cititor în înţelegerea Scripturii, care este Cuvântul lui Dumnezeu
  • să oferim resurse suficiente pentru ca cititorul să poată să crească în cunoaşterea adevărului creştin
  • să oferim posibilitatea de corespondenţă celor care doresc să ne împărtăşească întrebările lor

Vineri, 24 Octombrie 2014

… mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor … Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură …
1 Timotei 1.13-14

John Newton (1725-1807) iubea marea. Deja de la vârsta de 11 ani s-a angajat pe vaporul tatălui său şi s-a înfundat tot mai adânc în răzvrătire, controverse şi desfrâu, care şi-au găsit sfârşitul pentru un timp într-o şedere la închisoare. La vârsta de 23 de ani a preluat conducerea unui vapor de sclavi.

Dar 21 martie 1748 a devenit punctul de cotitură în viaţa sa. În acea zi, vaporul lui Newton se afla în mijlocul unei furtuni puternice de primăvară în faţa coastei irlandeze. Vaporul era ameninţat să se sfărâme de valurile mari, când Newton a strigat deznădăjduit: Dumnezeu să se îndure de noi!, dar a adăugat în aceeaşi clipă: Dar ce har mai poate fi pentru unul ca mine? Ca printr-o minune, furtuna s-a potolit şi vaporul a ajuns cu bine în port. Newton a renunţat la scurt timp după aceea la vapor şi comerţul cu sclavi şi a găsit harul care iartă totul. În anii care au urmat a slujit lui Dumnezeu şi a compus nenumărate poezii, dintre care cea mai cunoscută este: Ce har slăvit. În această cântare, Newton descrie propria lui viaţă, care a fost scoasă din adâncuri prin harul măreţ al lui Dumnezeu:

Ce har slăvit! A mântuit

Ca min’ un păcătos.

Pierdut eram, dar m-a găsit,

De moarte m-a scăpat.

Vineri, 24 Octombrie 2014

Iar fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută.
Evrei 11.6

Oamenii spun: «Văd, deci cred»; însă noi spunem: «Cred, deci văd». Răsturnăm proverbul: credinţa ne este văz, auz, gust şi pipăit; este atât de puternică în noi, încât nu doar că ştim că există Dumnezeu, ci Îl privim ca pe marea Forţă motrice a universului şi ca pe Acela pe care ne bazăm pentru ajutorul zilnic. Prin urmare, obiceiul creştinului este să apeleze la Dumnezeu în orice slăbiciune, să strige către Dumnezeu în orice pericol. El nu se roagă gândind că rugăciunea este un exerciţiu evlavios, dar nefolositor; ci crede că este o acţiune ce va avea un rezultat, crede că este cererea convingătoare a unui copil faţă de părintele său, răsplătită cu dăruirea iubitoare a binecuvântării.

Credinciosul nu priveşte înspre cer dintr-un instinct firesc de a spera în zile mai bune şi de a se încuraja cu o închipuire evlavioasă despre providenţă; ci el priveşte înspre cer, deoarece Dumnezeu chiar este acolo, atent, tandru, înţelegător şi gata să vină în ajutorul poporului Său cu braţ puternic.

Astfel, deoarece obiceiul nostru este de a-L aştepta pe Domnul, mergem la El în vremuri tulburi, după cum este şi normal. Nu facem din El o resursă ocazională, folosită doar atunci când nu mai avem ce face, ci rămânem în El şi, în fiecare dimineaţă, ne vărsăm inimile înaintea Lui. Astfel că, atunci când apar necazurile, alergăm la Dumnezeu asemenea unui porumbel spre cuibul lui, asemenea iepurelui spre vizuină, asemenea copilului obosit spre pieptul mamei sale. Nautilul [specie de moluscă din mările tropicale, care are corpul închis într-o cochilie compartimentată în spirală – n.tr.], atunci când este deranjat, îşi strânge înotătoarele şi se scufundă în adâncuri. La fel şi noi, în orice furtună, ne scufundăm în adâncurile dragostei divine. Binecuvântat este omul al cărui duh priveşte doar spre Dumnezeu în orice vreme! Să ne întrebăm fiecare în parte: procedez eu în felul acesta?

Martie 2012

Martie 2011

Februarie 2011